După cum bine știm, țăranului român i-au fost necesare, dar și suficiente pentru traiul de zi cu zi toate cîte le-a avut în gospodărie. Acest principiu s-a aplicat și în ceea ce privește procesul de curățare al textilelor. Astfel, femeile din întreg spațiul românesc, dar și din alte spații geografice ale lumii, au realizat în gospodărie săpun pentru spălarea hainelor și pentru igiena personală. După rețete ce au fost, probabil, moștenite din cele mai vechi timpuri vedem că, la începutul secolului al XX-lea, femeile foloseau o rețetă bazată pe grăsime animală și cenușă.
O astfel de rețetă, bazată pe grăsime animală și cenușă, este prezentă și la babilonieni, înscripționată pe unul din cilindrii de lut din Babilon ( 2800 î.Hr.), apoi la fenicieni (600 î.Hr.). Aceștia din urmă, negustori fiind, au vândut săpunul romanilor și grecilor de unde s-a răspândit mai apoi în tot spațiul european. (https://labyrinthum.wordpress.com)
Luând în calcul atestarea puține ale produsului, nu putem ști în ce perioadă a ajuns el în spațiul românesc și cum a fost răspândit și preluat de către țăranii români.
Cert este că în Bisoca la începutul secolului al XX-lea săpunul era fabricat din untură de porc și cenușă de fag. Femeile aveau grijă ca, atunci când foloseau lemele de fag, să fi curățat soba de cenușă pentru ca nu cumva cenușa altor esențe de lemn să se amentece cu cea de fag. Lemnele erau folosite la treburile gospodărești urmând ca apoi cenușa să fie adunată cu grijă într-un sac (sau în alt loc de depozitare). Explicația folosirii acestui lemn este una simplă. Cantitatea de natriu/sodiu (Na) din lemn este cea care ajută la hidroliza grăsimilor așadar, ea este cea care transformă untura în săpun. Bisoca, fiind o localitate înconjurată de păduri de conifere și foioase, fagul este unul dintre copacii cei mai frecvenți întâlniți și a cărui cantitate de sodiu este suficient de ridicată pentru a putea fi folosit în produserea săpunului.
După tăierea porcului în perioada Crăciunului, femeile topeau grăsimea pe care nu o foloseau în alimentație și o puneau alături de grăsimea adunată în urma preparării diferitelor mâncăruri. O păstrau într-un vas în beci urmând să o facă săpun.
Leșia se prepară prin adăugarea de apă fiartă peste cenușă și strecurarea soluției obținute.
Într-un tuci (vas de aluminiu) așezat pe foc mic se amestecă cantități egale de apă de ploaie și untură. Se pot adăuga plante precum menta(pentru miros) sau pelinul(plantă antiseptică). După topirea unturii se adaugă leșia de fag, se amestexă și se fierbe până ce săpunul începe să se închege („să se brânzească”)și se lasă la decantat. Dacă, după răcire, săpunul nu se întărește, a doua zi se reîncălzește compoziția și se adaugă din nou leșie.
Articol scris in cadrul activității „ Scoala de vară” , in cadrul proiectului:
„ Obiect. Ocupatie. Obicei – O poveste de spus si de trait ” este un proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia @Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Proiectul face parte din acțiunile de revitalizare a mediului rural desfășurate de Asociația Zestrea Bisoceană.
Autor: Stefan Tronaru
